Intrebări fără răspuns
Mie îmi place cafeaua aburindă, sorbită încetul cu încetul stând jos nu într-o conserva la volan sau lauată la pachet…
Ne trăim vieţile pe fast forward, uităm să savurăm arome şi relaţii şi ne trezim într-o bună zi buimăciţi, întrebându-ne cum s-a intamplat de ne-a luat-o timpul inainte!
Mă întreb oare cine mai are timp în ziua de azi să iubească şi să zâmbească sincer când aud de căsătorii întâmplându-se doar pentru destinaţia lunii de miere şi sex pentru pantofi? Oare totul a ajuns un bun la schimb sau măcar sentimentele, fie şi bine ascunse sunt nenegociabile?
Intr-un târg universal unde şi conceperea unui copil este un troc bun pentru un vouiton şi o pereche fabuloasă de sâni pentru după sau un adevarat membership card in high life, in iuresul asta in care fiecare, cu mic cu mare ne chinuim să ne vindem cât mai bine marfa nu mai are nimeni timp pentru răspunsuri…
Între întalnirile stângace şi de multe ori stupide de la începuturi şi marele final cu rochie albă şi suflet pereche, cu siguranţă fiecare a avut parte macar de o dragoste… Si ma intreb: există oare pentru fiecare acel „special someone” la care ne gandim mereu indiferent prin câte paturi, case şi relaţii am trecut până la „the one”?
nimeni nu poate răspunde în locul nimănui nu pentru că nu au timp, ci pentru că răspunsuri ce ţin de inimă nu sunt decât alte întrebări. viaţa nu e timpul acesta care trece, care ne lasă în urma lui. viaţa e prezent. aşa ar trebui să fie. nu trăim în trecut pentru că nu putem trăi aceleaşi lucruri de 2 ori, nici în viitor că e atât de incert. acolo singura certitudine e finalul-moartea ca ultima viperă. lumea nu se vindecă prin marile iubiri, lumea moare prin marile iubiri. niciodată aceste iubiri nu au fost decât piramide. au fost mari pentru că au fost întotdeauna expuse suferinţei shakesperiene. erau mari pentru că erau imposibile într-o anumită măsură.
eu am crezut întotdeauna că în urma catastrofelor nu mai rămâne nimic. cicatricile nu dor, doar amintesc. rănile sunt structuri de forţă. asta amintesc creierului că acest corp e uman. uneori trebuie să faci un pas înapoi ca să vezi cât de departe ai ajuns.
oamenii mari devin trişti de fiecare dată când privesc în urmă. întotdeauna devine melancolia aceasta a lui atunci era altfel, era mai frumos. pe ‘naiba. atunci dererile nu erau aşa de mute şi erau candide. de aceea oamenii când îşi amintesc de ele le numesc “copilării”, “nimicnicii”, “chestii minimaliste” etc.
nu înţeleg de ce le e dor mai mult: de ei însăşi sau de ceea ce au trăit?
şi referitor la titlul blogului: întotdeauna există răspunsuri pentru orice, doar explicaţiile nu ne mulţumesc.
andreea bogdanovici
octombrie 6, 2007
andreea, asa ziceam si eu… lumea nu se vindeca prin marile iubiri… ma intrebam doar daca se poate vindeca de ele
ms de vizita
gabitsa
octombrie 6, 2007
ce trist
in schimb sunt sigura ca tu preferi sa iubesti si sa spui prostii spontane ca si mine
fantasya
februarie 16, 2008
da… si kiar dc sunt prostii… sau credem noi ca sunt ptr ca ne lasam influentate de isteria generala de a tacea si a u spune ce simti “k sa nu pici de fraiera” (cum a fost si cu sms’ul
) ) se pare ca pana la urma tot k noi e mai bine 
gabitsa
februarie 16, 2008